Monumentul umilinţei şi al ruşinii naţionale



În ultimul timp, de aproximativ douăzeci de ani de democraţie înţeleasă în mod anarhic, ne-am obişnuit să tratăm în mod superficial această mlaştină ce ne înconjoară, trăim de azi pe mâine nemaiavând timp să reflectăm la nimic, poate decât la griji mărunte şi multe, la probleme strict raţional-materialiste. Ne zbatem să asigurăm un trai cât mai bun familiei, iar pentru aceasta trebuie să muncim într-un mod barbar, haotic, nu mai avem nici un pic de vlagă atunci când ajungem acasă. Căutăm în timpul liber să ne rupem de această realitate crudă prin mijloace superficiale, pentru a uita cât mai repede problemele existenţialiste ce ne macină. Clasa politică ne dezamăgeşte cât mai mult, nu mai ştim ce să credem, minciunile cui, manipulările cui. Am intrat într-o stare de amorţeală a spiritului, de indiferenţă confortabilă din care nu putem ieşi. Şi parcă, pe zi ce trece, ne afundăm şi mai mult.
Prin intermediul mass-media şi nu numai, suntem intoxicaţi zilnic, suntem hrăniţi în mod artificial cu prăjiturele dulci-amărui care ne debusolează. Am început să credem că o “flacară violetă” poate influenţa rezultatul final al alegerilor, că social democraţii actuali nu au nici o legătură cu comunismul, că poate exista o “politică liberală a bunului simţ”, că Elodia încă mai traieşte şi, în fine, multe aberaţii de acest gen.
Majoritatea oamenilor nu realizează că în democraţie promisiunile rămân doar promisiuni şi că se conduce doar prin manipulare. Că dacă trebuie să fie votată o lege cu măsuri ne-populare apare brusc un mare scandal sau crimă la ştiri pe toate posturile de televiziune şi brusc, legea a trecut fără să fie văzută şi simţită. Aflăm peste câteva săptămâni pe ultima pagină a unui ziar despre promulgarea acestei legi, iar, ulterior, începem să îi simţim repercusiunile nefaste. Cam acesta este stilul în politica internă şi de aici se poate generaliza.
În politica externă există o relaţie de subordonare, de slugărnicie faţă de aliaţii noştri. Nu doresc să atac linia politicii externe pro America şi Comunitatea Europeană întrucât această linie a fost dorinţa majoritară a opiniei publice şi a clasei politice. Practic, în aceste momente nu puteam să ne alegem alţi aliaţi, puteam eventual să fim integri. Politicienii noştri, atunci când se duc să poarte tratative diplomatice sau in Parlamentul European, pornesc de la o mentalitate greşită, şi anume: “facem orice doriţi, vă oferim orice vreţi, acceptăm orice condiţii doar pentru a fi acceptaţi”, mentalitate de chelneri, de slugi şi nu de reprezentanţi ai unei naţiuni. Ar putea mult mai bine să spună : “uitaţi, aceştia suntem noi ca popor, acestea sunt tradiţiile, Istoria şi valorile noastre şi iată acestea sunt proiectele noastre pentru a îmbunătăţi starea internă actuală a ţării noastre”.
Pentru a demonstra cele spuse mai înainte, pentru a arăta cât de servili şi de supuşi sunt politicienii români actuali, voi lua ca exemplu şi voi detalia un caz întâmplat relativ recent şi pe lângă care am trecut aproximativ nepăsători, nedându-ne seama de ascunzişuri. Este vorba despre inaugurarea cu mare fast la data de 08 octombrie 2009 a oribilului monument al holocaustului în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu, a ambasadorului SUA, Mark Gitenstein, a ministrului culturii, Theodor Paleologu, plus Roberta Anastase, actriţa Maia Morgenstern, Mihai Stănişoară, Vasile Blaga, ambasadorul Germaniei, Andreas von Mettenheim, al Norvegiei, Oystein Hovdkinn şi al Suediei, Mats Aberg. Au mai fost prezenţi la eveniment Marele Rabin al Comunităţilor Evreieşti din România, Menahem Cohen, preşedintele Asociaţiei Evreilor Români Liviu Beriş, Dumitru Trancă, reprezentantul comunităţii ţigăneşti (de altfel, un presupus deportat în Transnistria în timpul războiului) cât şi mai mulţi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din ţară şi din străinătate, unii dintre ei supravieţuitori ai presupusului şi mult mediatizatului holocaust, cu literă mică, de această dată.
Acest monument al holocaustului este compus din steaua lui David, via dolorosa, memorial, roata ţiganilor şi coloana, înaltă de 20 de metri, şi a fost amplasat în locul parcului Brezoioanu pe o suprafaţă de 2.894 de metri pătraţi din zona Lipscani, la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani. Monumentul a fost realizat de sculptorul (evident evreu) Peter Jacobi, câştigătorul unui concurs de creaţie plastică finalizat în august 2006. Pentru a putea fi construit acest monument, a fost sacrificat de către ADP sector 5 tot spaţiul verde al parcului, 30 de arbori seculari şi 600-800 de arbuşti tuia care, în lipsa unei pregătiri prealabile de trei ani, nu au putut supravieţui. Aceştia nu au mai putut fi replantaţi, iar paguba s-a ridicat la peste 300.000 de lei. Din peste 300 de metri de gard viu au mai rămas doar 50 de metri. Primăria Capitalei n-a catadicsit să demareze aceste pregătiri pentru replantare, deşi ar fi avut la dispoziţie acest interval timp de trei ani de zile.
Lucrările au început încă din octombrie 2006, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu şi a ministrului culturii de la acea vreme, Adrian Iorgulescu. Încă de atunci, lucrările au fost ilegale, încălcând prevederile OUG 114, care interzice schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, reducerea suprafeţelor ori strămutarea lor.
În schimb, potrivit unui comunicat oficial al Ministerului Culturii (instituţia ce a finanţat proiectul): "În privinţa argumentului potrivit căruia defrişarea unui parc situat în centrul Bucureştiului va afecta confortul locuitorilor acestuia, trebuie spus, în primul rând, că în locul zonei verzi va fi amplasat un monument a cărui prezenţă nu poate decât să îmbogăţească – tocmai prin sensul memorialistic propus şi prin expresia artistică care mediază acest sens – conştiinţa celor care îl vor întâlni".
Mulţumim mult domnilor de la Ministerul Culturii, dar nu cred că aveam nevoie de această construcţie penibilă, nu aveam nevoie să plătim sume fabuloase din buzunarul contribuabililor pentru a ne trezi conştiinţa în faţa unor fapte imaginare ce nu fac altceva decât să trunchieze în mod ruşinos Istoria Contemporană a poporului român.
În perioada construcţiei monumentului, respectiv din 2006 şi până în 2009, au avut loc, atât un val de nemulţumire publică a bucureştenilor ce locuiesc în zonă şi care regretă pierderea oazei de verdeaţă din Parcul Brezoianu, cât şi mai multe proteste publice, plângeri din partea mai multor ONG-uri sau asociaţii ecologiste şi civice. Cele mai reprezentative dintre acestea au fost fundaţia Eco-Civică şi Asociaţia Salvaţi Bucureştiul.
De amintit este şi memoriul către autorităţi depus de către Uniunea Vatra Românească condusă de către domnul profesor Ion Coja prin care se înfierează în termeni cât mai duri această “netrebnicie”: “Ne permitem ca, în numele adevărului şi în numele poporului român, să vă cerem, dumneavoastră, domnilor înalţi demnitari, şi întregii clase politice, să puneţi capăt acestei atitudini de nepăsare şi indolenţă politică şi să stopaţi orice iniţiativă menită să escaladeze şi să supraliciteze neadevărul pe care l-aţi oficializat prin Ordonanţa ruşinii (OUG nr 31/2002)!”.
În afară de aceste reacţii demne şi obiective prezentate mai înainte şi relatate cu “imparţialitate”, răceală şi totală lipsă de susţinere în ziare, nu au mai fost alte atitudini notabile. În situaţii de genul acesta, rolul mass-media ar trebui să fie mult mai activ, în calitatea lor de formatori de opinie, ar trebui luată atitudine în mod public. Însă aceştia preferă să tacă şi să nu facă nimic. Atitudinea lor poate fi comandată sau poate fi rezultatul unei prudenţe excesive sau al “corectitudinii politice”.
Un exemplu de “corectitudine politică” excesivă dă ziarista Ioana Lupea de la Evenimentul Zilei, care declară cu neruşinare următoarele: „Treizeci de pomi pentru 380.000 de evrei şi 11.000 de romi ucişi în Holocaustul din România şi din teritoriile aflate sub administraţie românească. Preţul nu ar fi mare nici dacă ar fi pierit un singur om. Mutarea celor 30 de pomi din micul parc Brezoianu din Bucureşti pentru a face loc Complexului Holocaustului a răscolit muşuroiul antisemit. Dintr-o dată mulţi şi-au descoperit vâna de activist pentru salvarea mediului înconjurător, îmbrăcând verdele ecologist deasupra verdelui legionar “.
Tot în Evenimentul Zilei se relatează: “Mini-scandalul cu iz dâmboviţean ar putea avea consecinţe neplăcute pe plan extern şi l-ar putea pune într-o situaţie dificilă pe preşedintele Traian Băsescu în timpul apropiatei sale vizite în Israel, stat faţă de care se angajase că monumentul va fi gata până la sfârşitul anului 2008. La aceasta, se adaugă cuvântul dat recent de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, care, în timpul unei întâlniri în SUA, a promis liderilor comunităţii evreieşti că va grăbi implementarea proiectului.”
Doar cei de la Academia Caţavencu şi-au permis să scrie un articol care să ironizeze slugărnicia celor de la Evenimentul Zilei. Mie mi-au creat sincer greaţă, gândindu-mă la cât de departe s-a ajuns, la cât de repede a fost adoptată atitudinea de slugă şi de servilism în presă.
Angajamentele luate de politicieni, prin acţiunile întreprinse în principal de către fostul ministru al externelor, Cristian Diaconescu demonstrează că servilismul presei merge mână în mână cu cel al oamenilor politici. Acest personaj, considerat de către mulţi ca fiind o personalitate de valoare în cadrul Partidului Social Democrat, considerat un viitor ideal preşedinte de partid nu face altceva decât să servească intereselor străine şi ostile României şi acceptă cu foarte mare uşurinţă trunchierea Istoriei. Dar ce mai contează pentru aceşti politicieni de doi bani în afară intereselor personale?! Nimic nu-i mai interesează, îşi calcă în picioare principiile doar pentru a fi acceptaţi şi promovaţi. Îşi pun cenuşă în cap având atitudine de vasali, acceptă absolut orice de la străini, de la cercurile evreieşti şi fac toate acestea pe spinarea acestui popor nevăzător şi indiferent.
Dar iată că Diaconescu îşi continuă pledoaria scabroasă spunând că prin crearea monumentului holocaustului s-a făcut „un gest cu o simbolistică ce depăşeşte nivelul unei conflicte locale” şi că „în această perioadă de criză economică, când gesturile şi atitudinile xenofobe apar în diverse colţuri din Europa, este bine să reamintim ce s-a întâmplat în urmă cu 75 de ani, când, pe fondul unei crize similare, s-a generat o reacţie de respingere, uneori violentă, faţă de anumite categorii etnice”.
La încheiere, fostul ministru de externe spune că are “promisiuni de la şefii comunităţilor evreieşti că vor fi prezenţi jumătate dintre liderii europeni, care înţeleg simbolistica acestei inaugurări”.
Cum să nu, domnule Diaconescu, cu toţii înţelegem simbolistica acestei inaugurări, ne dăm seama foarte bine cât de repede şi uşor vă vindeţi ţara pe arginţii lui Iuda. Oare aţi uitat rolul purtat de către evrei în implementarea şi punerea în practică a sistemului comunist? Aţi uitat de victimele opresiunii comuniste, de foştii deţinuţi politici care au suferit din cauza prigoanei evreilor comunişti in România? De ce nu faceţi un monument în cinstea acestora? Ah, nu este corect politic? Nu vă ajută cu nimic în ascensiunea dumneavoastră fulminantă de politician? Am inţeles foarte bine aceste lucruri, dar nu ne-am resemnat.
Ceea ce mă întristează şi mai mult este faptul că şi domnul Traian Băsescu, omul în care mi-am pus încrederea şi căruia i-am acordat de două ori votul pentru a putea ajunge Preşedintele Ţării are aceeaşi atitudine. Oare la acest nivel, un om politic nu ar trebui să se intereseze personal despre adevărata Istorie? Din superficialitate, este uşor să ceri părerea câtorva consilieri “bine intenţionaţi si bine informaţi” şi să apari vizibil emoţionat cu lacrimi în ochi susţinând nişte neadevăruri, nişte minciuni în faţa oamenilor care ţi-au acordat toată încrederea lor. Dacă majoritatea nu vede, dacă este prea obosită să se informeze, aceasta nu înseamnă că trebuie să trataţi cu atâta uşurinţă probleme de acest gen, de o însemnătate nefastă şi care vor avea urmări catastrofale. Măcar un pic de verticalitate şi demnitate ar trebui adoptate şi nu slugărnicie sau servilism. Ne-am săturat să tot adoptăm mitul resemnării din Mioriţa fără raţiune, din instinct.
Aş dori să fac un apel la adresa oamenilor ce încă mai speră în revenirea valorilor tradiţionale şi morale ale acestui neam, să ia atitudine în faţa nenumăratelor manipulări şi minciuni la care sunt expuşi, să analizeze cu mai multă atenţie evenimentele ce se derulează şi pe care le trăiesc, să se informeze tot timpul, să îşi pună întrebări, să caute răspunsuri, să iasă din această stare de amorţeală, de indiferenţă ce ne caracterizează. Această stare ne este cu bună ştiinţă indusă având singurul scop de a ne minţi si manipula cât mai repede, cât mai mult şi cât mai uşor.
Pentru reînvierea acestui neam, pentru trezirea sa la realitate, avem nevoie în primul rând de crearea unei stări de spirit, de întoarcerea la credinţa noastră creştină şi la dragostea de neam. Aceste idealuri par utopice în aceste vremuri din ce în ce mai tulburi, dar nu uitați ca puterea exemplului personal este edificatoare şi ziditoare. În ciuda trădării conducătorilor şi a formatorilor de opinii, trebuie imperativ să nu renunțăm la speranță, să luptăm prin puterea credinței noastre, să facem în mod constant apel la memorie şi la strămoșii noștri pentru că numai astfel vom reuşi, vom putea fi mai mulţi şi mai puternici.
Voi încheia prin cuvintele marelui om de spirit şi de faptă Ion Banea, cel care a crezut cu tărie în reînvierea acestui neam, dar care a fost răpus mişeleşte în închisoarea de la Râmnicu Sărat în noaptea de 21/22 septembrie 1939: “Ceea ce trebuie în primul rând schimbat la noi este sufletul. Când vom fi un neam cu sufletul sănătos şi curat, atunci vom putea fi tari. Prin puterea noastră vom putea fi stăpâni în ţara noastră.”(Ion Banea, Ce este şi ce vrea Mișcarea Legionară, ediţia a III a din 1940, Tipografia Vesteman Sibiu, p. 20).

Marius Vincenţiu Ştefan

LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

Cauzele care l-au determinat pe Generalul Antonescu sa recurgă la forță pentru a-i expulza pe legionari din incinta Statului, călcând ordinea constituțională în vigoare, sunt multiple și variate. Enumeram cele mai importante:


1. Firea lui orgolioasă. Nu putea suporta pe nimeni lângă el care să-i îngrădească exercițiul puterii lui. Nu era capabil de o colaborare loiala, de o împărțire a răspunderilor, căci odată ajuns la un rang în Stat, țintea la o poziție mai înalta. Pentru a-și atinge telul, n-avea nici un scrupul. Era capabil de toate crimele și trădările. Pactul cu Mișcarea era o soluție provizorie, impusa de necesitatea de a-și consolida puterea, dar, din primul moment, s-a gândit sa depaseasca aceasta faza, fie aservind Mișcarea, fie înlăturând-o.


2. O cruzime înnăscută. Nu iubea poporul și vărsa sângele lui cu ușurință. El credea numai în stat, iar poporul nu era altceva decât un fel de materie prima, destinata sa întrețină Statul cu sacrificiile lui. Era un patriot sui-generis, înțelegând prin patriotism supunerea celorlalți propriei lui persoane.


3. Bun militar, dar nu om politic. Nu era capabil sa se orienteze în timp, sa vadă dincolo de interesele imediate, care se confundau cu propriile lui interese de dominație personala. A mers în 1940 cu Axa, pentru ca numai cu sprijinul german putea sa ajungă la putere și sa se mențină. Dar când frontul din răsărit a început sa se clatine, si-a uitat de vechile lui declarații de loialitate fata de Hitler și a început sa sondeze partea cealaltă, pentru a se desprinde de Axa la momentul oportun.


4. O noua camarila. În jurul Generalului Antonescu s-a constituit un alt anturaj, de aceeași extracție infama ca și a Regelui Carol II. Camarila îl împingea la o ruptura cu Mișcarea. Setea de putere, banii si alte interese s-au întrețesut, formând platforma politica a noii camarile. Între anturajul antonescian și Mișcare s-a produs o rivalitate crescânda, care nu putea duce decât la otrăvirea relațiilor noastre cu Conducătorul.


5. O camarila înstrăinată de neam. Anturajul Generalului Antonescu nu era animat de sentimente naționale ca sa-și dea seama de răul ce-l poate face tarii. Era o camarila deschisa infiltrațiilor străine, din care n-au lipsit nici agenții puterilor ostile Axei: englezi, americani, bolșevici. Obiectivul acestor infiltrații din imediata apropiere a Generalului era sa provoace ruptura Generalului de Mișcare, căci odată rămas singur în fruntea Statului, ușor putea fi manevrat.


Horia Sima. Era libertăți. Statul naţional-legionar. Volumul al II-lea. Editura Metafora, 2004

CRONICA UNOR SUFERINŢE CE NU POT FI UITATE


Atitudinea generalǎ în ceea ce priveşte regimul dictatorial comunist în România, regim negativ ce a promovat crima şi distrugerea efectivǎ a ceea ce a fost mai bun în sufletul acestui popor este la acest moment una deosebit de negativǎ. Dacǎ în anii ’90 atitudinea era una de indiferenţa publicǎ, ţara fiind condusǎ de comunistul Ion Iliescu, o datǎ cu venirea la putere a lui Traian Bǎsescu a început condamnarea şi blamarea acestui sistem ticǎloşit, iar astǎzi este de neacceptat sǎ fie promovaţi de cǎtre electori membrii marcanţi ai Partidului Comunist sau foştii colaboratori ai Securitǎţii. Momentan ei sunt încǎ prezenţi în toate partidele politice (chiar şi la cele tradiţionale româneşti, cum ar fi ţǎrǎniştii şi liberalii), dar atitudinea publicǎ fiind una negativǎ, sperǎm la o epurare treptatǎ a acestor elemente din viaţa politicǎ şi publicǎ.

Considerǎm cǎ este de datoria noastrǎ sǎ facem din nou o cronicǎ a comunismului din ţara noastrǎ şi nu numai, în scopul de a urgenta, în masura în care se poate, eliminarea a tot ceea ce reprezintǎ acest sistem diabolic.

Inainte de începe aceastǎ cronicǎ, ne simţim obligaţi sǎ subliniem cǎ evreii au avut cel mai important rol în invenţia, promovarea şi punerea în practicǎ a comunismului, iar la acest moment nu vor sǎ recunoascǎ acest fapt, considerǎndu-se la rândul lor nişte victime ale comunismului.

Ca şi doctrinǎ, comunismul a fost creat de cǎtre Karl Marx şi Friedrich Engels, doi evrei de origine germanǎ, ce au scris în 1848 “ Manifestul Partidului Comunist”. Chiar dacǎ intrau în mai multe rânduri în contradicţie cu principiile sioniste, totuşi curentul nou înfiinţat a coexistat foarte bine cu cel clasic evreiesc. De fapt, a fost o acţiune paralelǎ, dar în aceeaşi direcţie pentru a se realiza înfǎptuirea idealurilor evreieşti mondiale. Prin acest “ Manifest” sunt transpuse pe hârtie totalitatea ideilor negative ale celor doi evrei, Marx si Engels, care doresc un singur lucru: ca prin crimǎ sǎ distrugǎ totul: “Comuniştilor le repugnǎ sǎ-şi ascundǎ vederile şi intenţiile. Ei declarǎ fǎţiş cǎ ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentǎ a întregii orânduiri sociale de pânǎ acum. Sǎ tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în aceastǎ revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. Proletari din toate ţǎrile, uniţi-vǎ!”( Manifestul Partidului Comunist- K Marx, F. Engels).

Despre comunism şi influenţa evreilor pentru propagarea acestuia, Winston Churchil spunea: "În opoziţie violentă cu toată această sferă a eforturilor evreieşti se profilează planurile evreilor internaţionali. Adepţii acestei confederaţii sinistre sunt în marea lor majoritate oameni care au crescut în rândurile nefericite ale populaţiei din ţările unde evreii sunt persecutaţi din motive de rasă. Cei mai mulţi, dacă nu toţi, au renegat credinţa înaintaşilor şi şi-au alungat din minte toate speranţele spirituale la lumea de Apoi. Această mişcare nu este nouă printre evrei. Încă de pe vremea lui Spartacus-Weishaupt şi până în epoca lui Karl Marx, ajungând până la Troţky (Rusia), Béla Kun (Ungaria), Rosa Luxembourg (Germania) şi Emma Goldman (Statele Unite ale Americii), această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei şi pentru reconstruirea societăţii pe bazele dezvoltării oprite, a invidiei răuvoitoare şi a imposibilei egalităţi a crescut permanent (...) iar acum, în sfârşit, această bandă de personalităţi extraordinare din lumea subterană a marilor oraşe europene şi americane i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu. Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (...)".(Churchill, W. (1920). Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People, nr. din 8 februarie 1920, al ziarului "Illustrated Sunday Herald").

În România unul din primii luptǎtori anticomunişti a fost marele Corneliu Zelea Codreanu, devenit ulterior conducǎtorul şi Cǎpitanul Mişcǎrii Legionare. Având o atitudine demnǎ şi previzionarǎ, acesta a spus: “Triumful mişcãrii comuniste în România ar însemna: desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietãţii individuale şi desfiinţarea libertãţii”. Ceea ce a urmat dupǎ ruşinosul moment 23 august 1944 nu a reprezentat decât confirmarea cuvânt cu cuvânt a spuselor Cǎpitanului.

În ţara noastrǎ a fost instaurat un regim absolut dictatorial ce a fost condus în majoritate de cǎtre o masǎ de oameni, în principal evrei de origine rusǎ sau maghiarǎ, dar şi de cǎtre români. Iatǎ o listǎ a principalilor reprezentanţi ai Partidului Comunist Român, se poate observa foarte uşor originea acestora: Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Emil Bodnăraş (Bodnarenko), Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Nicolae Ceauşescu (1918-1989), Iosif Chişinevschi (Iacob Broitman), Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Alexandru Drăghici, Ştefan Foriş István Fóris, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dr. Petru Groza, Nestor Ignat, Ion Iliescu, Vasile Luca (Luka Laszlo), Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Alexandru Moghioroş (Magyarosi), Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Miron Radu Paraschivescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Pîrvulescu, Iosif Rangheţ, Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Mihail Roller,Valter Roman (Erno Neulander), Leontin Sălăjan (Silaghi), Chivu Stoica, Traian Şelmaru, Leonid Tismineţki (Tismeneţki Leon Moiseevici), Ştefan Voitec, Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Ion Vinţe (Janos Vincze). La început, comuniştii au jucat un rol mai mult simbolic, dar la 6 martie 1945 liderul Frontului Plugarilor, Petru Groza, a devenit prim ministru. În perioada 1945-1947 mai multe sute de susţinǎtori ai regimului antonescian şi ai Mişcǎrii Legionare au fost “judecaţi” şi executaţi ca şi “ criminali de razboi”. La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este obligat sǎ abdice, în aceeaşi zi proclamându-se Republica Popularǎ Românǎ.

Cu cât regimul comunist a devenit mai puternic, cu atât a crescut numǎrul arestǎrilor. Cele mai vulnerabile persoane au fost reprezentanţii elitei interbelice: clericii, profesorii, foştii politicieni (nu conta de la ce partid politic: au fost arestaţi chiar şi cei ce au adus regimul comunist în România, respectiv ţǎrǎniştii, liberalii, dar şi social democraţii cu vederi de stânga. Practic toate închisorile erau pline cu deţinuţi politici, de reamintit cele de la Sighet, Gherla, “Şcoala de Reeducare” de la Piteşti, Aiud, etc. Metodele cele mai des folosite erau tortura psihologicǎ şi fizicǎ, ţelul final fiind mǎrturisirea unor crime imaginare, autodenunţarea sau denunţarea altor deţinuţi. O parte din nefericiţii ce se aflau în aceste închisori s-au sinucis, nerezistând la succesiunea chinurilor ce le-au fost aplicate.

În 1948 s-a început “colectivizarea” agriculturii prin care ţǎranilor le-au fost confiscate în mod abuziv proprietǎţile funciare. Cei ce se împotriveau erau consideraţi “chiaburi”, rezistenţa ţǎranilor fiind infrântǎ prin bǎtǎi, arestǎri, condamnǎri arbitrare sau deportǎri. La 11 iunie 1948 s-a fǎcut naţionalizarea tuturor întreprinderilor private din ţarǎ, desfiiţându-se în acest fel orice formǎ de proprietate a cetǎţenilor.

În anul 1951, la insistenţele “tǎtucului” Stalin a fost întreprinsǎ o acţiune de deportare în masǎ în Bǎrǎgan, începutǎ în Banat, astfel sute de mii de oameni fiind nevoiţi sǎ-şi facǎ bagajele şi sǎ-şi pǎrǎseascǎ locurile natale. Aceastǎ perioadǎ tristǎ a continuat pânǎ în 1965 când la cârma ţǎrii a venit Nicolae Ceauşescu. La început a fost o perioadǎ de aparentǎ prosperitate, dar de scurtǎ duratǎ. Numele ţǎrii a devenit în acelaşi an Republica Socialistǎ România.

În 1966 s-a hotǎrât schimbarea politicii demografice interzicându-se avortul şi contracepţia. Singurul moment considerat pozitiv a avut loc în 1966 când Ceauşescu a condamnat invazia sovietica în Cehoslovacia.

Situaţia s-a schimbat radical dupǎ vizita dictatorului Ceauşescu în China şi în Korea din 1973, când acesta a încercat sǎ copieze politica şi organizarea acestor state, de tip megaloman.. Viaţa a devenit din ce în ce mai grea, culminând în anii ’80 cu obsesia dictatorului de a achita datoria externǎ a României. Au urmat raţionalizarea benzinei şi a tuturor bunurilor de consum, precum şi întreruperea sistematicǎ a distribuţiei energiei electrice şi termice. Toate aceste mǎsuri abuzive si crime au fost sancţionate de cǎtre populaţie prin înlǎturarea dictatorului Ceauşescu la 22 decembrie 1989. Din pǎcate, profitând de vulnerabilitatea internǎ a ţǎrii, o parte din reprezentanţii foştilor nomenclaturişti cǎzuţi în dizgraţie, în frunte cu Ion Iliescu, au dat atunci o loviturǎ de stat prin care au acaparat imediat puterea, rezultatele acestei acţiuni fiind total negative, atâta sânge curs fiind în zadar. Chiar dacǎ libertaţile cetǎţenilor au fost cu greu redobândite, acestea au fost imediat încǎlcate: la 13-15 iunie 1990 Iliescu a adus la Bucuresti minerii pentru a înǎbuşi în sânge revolta celor ce nu mai doreau încǎ un comunist la conducere, aceştia fiind consideraţi “elemente legionare periculoase”.

În perioada comunistǎ se poate spune cǎ membrii comunitǎţii evreieşti au avut un rol foarte important în aparatul de conducere, de aceea viaţa acestei cumunitǎţi a fost cu mult mai bunǎ. Dovezi în acest sens sunt nenumǎrate, iar noi am ales ca exemplu numǎrul 690-691 al revistei “Tribuna Evreiascǎ” publicat în octombrie 1981 la Paris. Am ales sǎ dǎm acest exemplu întrucât publicarea acestei reviste în afara ţǎrii demonstreazǎ clar faptul cǎ pǎrerea exprimatǎ este 100% obiectivǎ, nefiind rezultatul unor presiuni ale aparatului comunist românesc. Iatǎ câteva citate mai importante:

“Dar cei 40000 de evrei români trǎiesc o experientǎ unicǎ şi aproape neaşteptatǎ: o coexistenţǎ pacificǎ între iudaismul bine trǎit şi steaua roşie care strǎluceşte deasupra ţǎrii”

“ Un rabin din Brooklin, Dr. Elias Levin îl invitǎ sǎ ia ceaiul. Sunt prezenţi Golda Meir şi cel ce a fost secretarul general al partidului muncitoresc, Liova Eliav. Rosen le povesteşte (spune) ceea ce considerǎ cǎ ar fi realitatea româneascǎ şi socialistǎ. El explicǎ faptul cǎ se pot face aranjamente cu regimurile marxiste în ciuda contradicţiilor fundamentale care pun faţǎ în faţǎ evreii, religioşi şi idealişti, cu un regim marxist şi materialist : “ Se pot face multe lucruri în ţǎrile blocului sovietic cu condiţia de a încerca sǎ ne înţelegem cu ei şi nu sǎ-i atacǎm sistematic”.

Urmǎtorul citat este o dovadǎ clarǎ cǎ pot exista şi relatǎri fanteziste, chiar amuzante:

“ În noaptea puciului legionarilor de extremǎ dreaptǎ împotriva regimului fascist al lui Antonescu în 1941, îşi salveazǎ viaţa (Rabinul Moses Rosen) sǎrind succesiv de trei ori prin ferestrele apartamentelor unde comandourile de asasini îl cautǎ. Este un exemplu de fermitate şi de supleţe.”

“Astǎzi, Federaţia comunitǎţilor evreieşti administreazǎ 120 de temple şi sinagogi pe tot cuprinsul ţǎrii, din care 61 sunt deschise în fiecare zi. Cursuri de instruire religioasǎ si de talmud-tora sunt organizate în 24 de oraşe şi sunt frecventate de mii de copii şi de adolescenţi. Doisprezece coruri şi ansambluri muzicale au regulat concerte şi, în patru oraşe: Bucureşti, Braşov, Iaşi şi Dorohoi, existǎ chiar ansambluri simfonice evreieşti. Unsprezece restaurante cuşer sunt deschise şapte zile din şapte şi, numai în Bucureşti, o mie de mese sunt servite zilnic. Preţurile încep de la simbolica suma de 5 lei ( 2,5 franci la cursul oficial) şi ajung pânǎ la 60 de lei.(………………….). La Iaşi, 250 de mese sunt servite în fiecare zi. Şi în diverse mici oraşe, restaurantul nu se deschide decât pentru zecile de evrei practicanţi. Printre realizǎrile cele mai importante, existǎ aziluri (case de odihnǎ) dintre care, cel mai important, din Bucureşti, dispune de 220 de paturi cu camere individuale. Ajutorul social este din ce în ce mai eficace. Comunitatea garanteazǎ pentru fiecare evreu un venit (pensie) de bazǎ de 700 de lei începând de la 60 de ani şi de 900 de lei începând de la 70 de ani. Calculele sunt fǎcute de o comisie care ţine cont de pensia vǎrsatǎ la stat sau de diversele retrageri de care dispune solicitantul. În diverse cazuri de persoane izolate sau în circumstanţe speciale sau penibile, ajutorul este de la 1500 la 2000 de lei pe lunǎ. Fiecare membru al comunitǎţii primeşte de 6 ori pe an, cu ocazia sǎrbǎtorilor, pachete conţinând mazotǎ şi produse cuşer, iar o policlinicǎ este la dispoziţia tuturor în centrul Bucureştiului. Toate aceste activitǎţi sunt cunoscute de cǎtre guvern. El (guvernul) ne ajutǎ deseori direct şi în mod deschis, cǎci nici o construcţie nu poate fi întreprinsǎ fǎrǎ acordul autoriǎţilor, nici un buget nu poate fi aprobat fǎrǎ semnǎtura ministerului de Finanţe şi nici o cǎlǎtorie în strǎinǎtate nu poate fi fǎcutǎ fǎrǎ o vizǎ favorabilǎ. Acestea demonstreazǎ cǎ aranjamentele pot fi fǎcute chiar cu un guvern care este în mod implacabil din lumea comunistǎ. Aventura româneascǎ nu a fost niciodatǎ reuşitǎ în nici o altǎ ţarǎ socialistǎ. Rabinul Rosen este convins cǎ: “ Astǎzi sperǎm sǎ reuşim în Uniunea Sovieticǎ ceea ce am realizat în România şi încǎ mult mai uşor”. (………………..). Astǎzi mai mult, Dl Rosen rǎmâne convins cǎ ceea ce a fost realizat în România poate fi realizat de asemenea şi în Uniunea Sovieticǎ dar cǎ, pentru a face un prim pas, israelienii trebuie sǎ consimtǎ o concesiune importantǎ: sǎ punǎ un termen final rǎzboiului rece şi manifestaţiilot anti sovietice.”

La final este redatǎ declaraţia “fulminantǎ” a lui Nicolae Ceauşescu ce confirma încǎ o datǎ atitudinea comuniştilor faţǎ de evrei în România: “ A fi antisemit este a fi anti-român si anti-comunist!”.

Toate acestea fiind spuse de cǎtre reprezentanţii Comunitǎţii Evreieşti din România s-ar putea trage o primǎ concluzie importantǎ: în perioada comunistǎ aceastǎ comunitate a prosperat în mod cert, niciodatǎ în Istoria României neavând atâtea favoruri.

O a doua concluzie este cǎ elementele sioniste şi elementele comuniste din cadrul comunitǎţii evreieşti s-au sprijinit reciproc pentru a crea acest climat favorabil, nerealizat la acel moment nici mǎcar în URSS.

Dar iatǎ cǎ în anul de graţie 2007, navigând pe internet, am gǎsit pagina http://www.jen.ro/istorie_files_12.html . Aici se neagǎ în mod paradoxal toate cele spuse mai sus de cǎtre membrii aceleaşi comunitǎţi evreieşti. Aceastǎ paginǎ de internet se doreşte a fi o paginǎ educaţionalǎ intitulându-se “Jewish Education Network” şi este îngrijitǎ de cǎtre un colectiv format din reprezentanţi de seamǎ ai comunitǎţii evreieşti: Alysha Goldstein, Bianca Stiubea, Eduard Kupferberg, George Weiner, Jodi Guralnick, Josh Obstfeld, Mirela Asman, Sandra Segal, Shoshanna Schechter, Simona Herdan, Sorana Radu, Sorin Rosen, Yael Stitelman şi Yosef Hirsh. Transpun mai jos câteva citate mai importante menite sǎ “ ajute” şi sǎ “educe” tinerii evrei pentru a “înţelege” mai bine ce s-a întâmplat în perioada comunistǎ în România şi cam care ar fi fost “rolul” evreilor în aducerea acestui sistem în ţara noastrǎ:

“Haideţi deci sǎ ne intoarcem in 1944, la data de 23 august, când România s-a alǎturat aliaţilor, aducându-şi contribuţia la înfrângerea Germaniei hitleriste. Sau, ca sǎ nu particularizǎm, sǎ ne gândim la Europa de est, dupǎ sfârşitul celui de-al doilea rǎzboi mondial. Într-o lume sǎrǎcitǎ şi îndoliatǎ, rǎmǎşiţele holocaustului îşi cautǎ un loc în societate. Cei rǎmaşi pe loc sunt încǎ speriaţi de spaima deportǎrii, de sǎrǎcia anilor de şomaj, munca forţatǎ, strǎmutǎri forţate, foame, mizerie. Puţinii supravieţuitori ai lagǎrelor de concentrare -denumire elegantǎ a realitǎţii - lagǎre de exterminare - îşi cautǎ viaţa dinainte, familie, prieteni, bunuri pǎrǎsite în grabǎ la plecare. Toţi evreii sunt marcaţi, fizic şi moral, de lunga şi greaua încercare prin care au trecut. Vor sǎ uite, tind spre normalitate, spre bucurii şi suferinţe la scara normalǎ, naşterea unui copil, moartea unui bǎtran de moarte naturalǎ, examene, munca pentru pâinea cea de toate zilele.”

”Noii conducǎtori comunişti impuşi de ruşi erau împǎrţiţi, în general, în douǎ categorii: comunişti "interni", care rǎmǎseserǎ în ţarǎ în perioada interbelicǎ şi care adesea participaserǎ la rezistenţa antinazistǎ, şi cei "externi", care petrecuserǎ ultimii ani în exil, - marea majoritate în Uniunea Sovieticǎ. Dat fiind pericolul la care erau expuşi în timpul ocupaţiei naziste, comuniştii evrei fǎceau în cea mai mare parte din a doua categorie. Întrucât cei din exil beneficiaserǎ de o instruire ideologicǎ intensivǎ în URSS şi stabiliserǎ contacte în cadrul ierarhiei sovietice, Moscova avea mare încredere în ei şi, în faza iniţialǎ a regimului comunist, li s-au oferit posturi importante în cadrul noilor guverne. De exemplu, Ana Pauker, ministru de externe în Romania. Astfel, imediat dupa rǎzboi, în conştiinţa populaţiilor majoritare, evreu şi comunist însemna practic acelaşi lucru.”

”Chiar dacǎ existau evrei în câteva posturi cheie ale noilor guverne impuse de sovietici, marea majoritate a evreilor nu erau comunişti. Erau mult prea preocupaţi de agonisirea traiului şi lupta pentru reintrarea în normalitate pentru a dori sǎ facǎ politicǎ. Iar simpatiile lor politice nu se îndreptau cǎtre comunişti, ci cǎtre partidele social-democrate, liberale, sioniste. Aceastǎ masǎ de evrei a rǎmas fǎrǎ aliaţi în problemele care îi priveau direct - în ipoteza cǎ ar fi avut vreodatǎ aliaţi”.

”Un exemplu în acest sens este problema deosebit de controversatǎ a restituirii proprietǎţilor evreieşti, atât cele comune, cât şi cele individuale, confiscate ca urmare a legilor rasiale din timpul razboiului. Locuinţele acestor oameni fuseserǎ ocupate de localnici care refuzau sǎ le restituie. În Polonia, şi nu numai, câţiva evrei care îşi recuperaserǎ casele şi atelierele pe cale legalǎ, le-au pǎrǎsit din nou în urma ameninţǎrilor primite. În Ungaria, presa comunistǎ îi îndemna pe evrei sǎ dea dovadǎ de înţelegere şi sǎ împartǎ apartamentele cu ocupanţii curenţi. În Cehoslovacia, cererile de restituire au fost pe neaşteptate respinse, cu motivaţia cǎ: "Declaraţia comunitǎţilor evreieşti se bazeazǎ pe un principiu greşit. Nu apǎrǎ interesele cetǎţenilor evrei, ci apǎrǎ interesele personale ale capitaliştilor. În cazul în care comunitǎţile de evrei ar continua tot aşa, ele ar comite cele mai grave erori posibile. Cerem cetǎţenilor de religie mozaicǎ sǎ decidǎ dacǎ sunt de acord atunci când reprezentanţii lor îi conduc spre clasa duşmanilor muncitorilor uniţi."

”Politica economicǎ a comuniştilor i-a afectat pe evrei mai direct şi mai profund decât pe oricare alt grup etnic. Evreii din statele Europei de est se ocupau în principal cu meserii liberale, ca aceea de doctor sau de avocat, cu cabinete proprii. Erau mici meseriaşi, cu ateliere proprii sau mici negustori, cu dughene proprii. Erau bancheri sau industriaşi. “

“Evreii, dupǎ cum am mai arǎtat, sunt eliminaţi din toate posturile de conducere. În România, Ana Pauker este înlǎturatǎ din guvern în 1949. Organizaţiei umanitare JOINT i se interzice sǎ-şi mai desfǎşoare activitatea în ţǎrile socialiste. În România şi-a încetat activitatea în 1950”.

”Porţile s-au închis. Ca şi restul populaţilor respective, evreii s-au trezit sub cizma sovieticǎ. Pânǎ la epoca gorbaciovianǎ”.

”Ce s-a întâmplat în România? Revin la întrebarea de la care am pornit. Au adus evreii comunismul în România? Aici se aflǎ o contradicţie fundamentalǎ. Pe de o parte, regimul comunist, în toate ţǎrile, l-a negat pe Dumnezeu şi a interzis practicarea religiei. Pe de altǎ parte, ce este - sau mai exact, ce era un evreu dupǎ rǎzboi, la patru ani înainte de înfiinţarea statului Israel? Evreii din România, din Polonia, din Franţa, SUA, Africa, evreii din toatǎ lumea au diferit atunci, ca şi acum, prin limba pe care o vorbeau, prin interesele materiale şi comportarea socialǎ, strâns legate - ca sǎ nu zic impuse - de populaţia în mijlocul cǎreia trǎiau, şi este extrem de greu de gǎsit o asemǎnare între un evreu new yorkez, etiopian, parizian sau iemenit sau român. Cu o singurǎ exceptie. Toţi evreii cred în Dumnezeu. Crezul evreului - Sema Israel - Ascultǎ, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru este unic. Pentru acest crez au murit milioane de evrei. Nu mǎ gândesc numai la cele şase milioane de victime ale holocaustului, dar şi la cei 70 000 de evrei pe care romanii i-au rǎstignit pe cruce dupa distrugerea celui de al doilea templu; mǎ gândesc la miile de ruguri ale inchiziţiei; la victimele cruciaţilor care, în numele lui Isus, ucideau fiii poporului din care mama lui Isus n-a încetat niciodatǎ sǎ facǎ parte. Deci, a fi evreu, indiferent unde îţi duci viaţa, înseamnǎ a crede în Dumnezeu. Înseamnǎ un anumit mod de viaţǎ. Deci, adevaraţii evrei, cei care s-au dus la moarte, dar nu şi-au lepǎdat religia, nu puteau aduce regimul comunist, duşmanul de moarte al religiei. Sǎ presupunem, prin absurd, ca n-ar fi aşa. Cǎ evreii, neam fǎrǎ ţarǎ şi farǎ Dumnezeu, neam de venetici, ar fi vrut sǎ aducǎ şi sǎ impunǎ un regim în România. Sau nu neapǎrat în România, sau nu numai în România. Eu personal nu înţeleg cum ar fi putut. Era departe amintirea evreilor cǎzuţi pe câmpul de bǎtǎlie în timpul primului rǎzboi mondial, pentru graniţele României. Evreii erau terorizaţi, dezarmaţi, demoralizaţi, aduşi la limita extremǎ a sǎrǎciei, dupǎ patru ani de şomaj sau deportare. Nu aspirau decât la reintegrarea într-o viaţǎ omeneascǎ. Iar România, cu toate amǎrǎciunile rǎzboiului, era un stat de sine stǎtǎtor, cu armatǎ, Siguranţǎ şi poliţie. Existau 400 000 de evrei, într-un popor de vreo 20 milioane de neevrei. Cum s-ar fi putut evreii dovedi mai puternici?”

”Deci, nu evreii au adus în România regimul comunist. N-au avut nici cum, nici de ce. Regimul comunist a venit în România cǎlare pe victorioasele tancuri sovietice şi şi-a ţinut cizma pe capetele şi sufletle noastre atât timp cât a vrut el, adicǎ pânǎ când marea noastrǎ vecinǎ de la rǎsǎrit a renunţat la dictatura proletariatului, ceea ce a permis şi ţǎrilor din jur sǎ facǎ la fel. Soarta României a fost hotǎrâtǎ la Ialta, nu de cǎtre evrei, ci de cǎtre conducǎtorii de atunci ai omenirii - Churchill, Roosevelt, Stalin. Au existat într-adevǎr evrei comunişti înainte de rǎzboi şi în timpul rǎzboiului. O mâna de idealişti care visau egalitate în faţa legilor şi se lǎsaserǎ amǎgiţi de utopicul slogan "fiecǎruia dupa nevoi". Pânǎ la 23 august 1944, Partidul Comunist Român numǎra vreo 1000 de membri. Chiar dacǎ toţi ar fi fost evrei - ceea ce nu este cazul - ce sentimente puteau avea pentru comunism restul de 400 000 de evrei din România anului 1944, -comercianţi, meseriaşi, industriaşi, bancheri, liber profesionişti? Rǎspunsul se impune de la sine. Marea majoritate a evreilor nu au fost comunişti, şi marea majoritate a comuniştilor nu au fost evrei”.

Aceastǎ atitudine negativǎ a celor de la “Jewish Education Network” ne determinǎ sǎ consideram faptul cǎ o parte din evreimea actualǎ nu-şi poate asuma în întregime greşelile trecutului si, mai grav încearcǎ sǎ dezinformeze generaţiile de tineri evrei. A nega orice fel de legǎturi cu ideologia, doctrina şi prigoana comunistǎ ar putea fi considerat un afront la fel de important precum este considerat şi “ negarea crimelor Holocaustului”.

Dar mai bine sǎ concluzionǎm prin citatul Rabinului Harry Watson din “ A program for the Jews and An Answer to All Anti-Semites”, pagina 148, din anul 1939: “ Nu este un accident cǎ Iudaismul a dat naştere Marxismului, dupǎ cum nu este un accident cǎ evreii au îmbraţişat imediat Marxismul. Toate sunt în perfect acord cu progresul Iudaimului şi al Evreilor”.

Acest articol nu îşi doreşte în nici un caz sǎ arunce vina numai pe umerii evreimii internaţionale ce a fost implicatǎ în comunism. Acest articol doreşte sǎ facǎ un apel la adresa evreilor de bunǎ credinţǎ pentru a putea condamna în totalitate şi fǎrǎ echivoc crimele acestui sistem comunist ticǎloşit, indiferent de cine au fost comise.Durerea celor care au suferit şi au murit în lagǎrele comuniste ne cere imperativ nouǎ, societaţii româneşti, indiferent de etnie, vârstǎ, educaţie, avere sǎ luǎm atitudine şi sǎ ne unim forţele pentru ca aceste lucruri sǎ nu se mai poatǎ repeta niciodatǎ în Istorie!

MARIUS VINCENŢIU ŞTEFAN

CUIBUL BASARABIA

A aparut revista "Obiectiv Legionar" nr.49
CUIBUL BASARABIA.
Cuprins:
p.1: Prima Tabara de Munca - Sergiu Lascu
p.3: Un mesaj - Sergiu Lascu
p.5: Un act asemanator- Serban Suru
p.11: Republica Moldova - Raluca Verdes
p.13: Date cronologice despre razboiul din Transnistria - Raluca Verdes
p.15: Actualitatea politica - Marius Vincentiu Stefan
p.19: Personalitati legionare- Alexandru Matei
p.20: Din lumea legionara - Victor Puiu Garcineanu
p.30: Pe marginea prapastiei - Alexandru Ventonic
p.45: Dictionar politic - Extremism - Petru Peptanaru

HORIA SIMA – 100 DE ANI DE LA NAŞTERE


Octavian Lixeanu

Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare, s-a născut la 7 iulie 1907 în satul Mândra de la poalele Munţilor Făgăraş. A fost fiul profesorului Gheorghe Sima şi al Silviei Raţiu. După absolvirea liceului urmează, între 1926-1932, cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie şi pe cele ale Facultăţii de Drept la Universitatea din Bucureşti. Este remarcat de însuşi marele filosof Nae Ionescu ca fiind unul dintre cei mai străluciţi studenţi. Se înscrie în primul cuib legionar înfiinţat în Bucureşti de către Andrei Ionescu, în octombrie 1927. Comandantul s-a aflat, deci, încă de la început angrenat în marea luptă legionară.

Participând tot mai des la diferitele întruniri legionare, Horia Sima îşi va dobândi o faimă de strălucit orator şi excelent organizator, fiind remarcat de Căpitan, care hotărăşte să îl însărcineze cu organizarea Mişcării Legionare în Banat. Astfel, la 25 de ani, în octombrie 1932, viitorul Comandant devine profesor de Filozofie, logică şi Limba Română la liceul „Traian Doda” din Caransebeş.

În 1935 Căpitanul înfiinţează regiunile legionare şi, ca urmare a succeselor înregistrate anterior de către tânărul Horia Sima, îl numeşte pe acesta Şef al Regiunii a IX-a Banat. Între lunile iunie şi septembrie 1936 va conduce tabăra de muncă legionară de la Băile Herculane.

După instaurarea regimului de dictatură regală, la începutul anului 1938, şi înteminţarea Căpitanului, o seamă de conducători legionari, încă nearestaţi iau iniţiativa înfiinţării unui grup de coordonare a activităţii legionare. Din acest grup au făcut parte Radu Mironovici, Horia Sima, Ion Belgea, Iordache Nicoară şi Ion Antoniu. La 16 iunie 1938 „Comandamentul Legionar” este reorganizat, cu această ocazie viitorul Comandant primind însărcinarea de a reface organizaţiile legionare din ţară intrate în clandestinitate şi de a le găsi adăpost legionarilor care erau urmăriţi de siguranţa carlistă şi care încă nu fuseseră arestaţi.

În noaptea de 29-30 noiembrie 1938 Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi mişeleşte din ordinul lui Carol al II-lea şi al lui Armand Călinescu în pădurea de lângă Tâncăbeşti. Asasinatul, după toate probabilităţile a fost unul ritualic, de inspiraţie talmudică. În aceste tragice condiţii tot mai mulţi legionari, fiind în pericol de a fi arestaţi şi asasinaţi, se refugiază în Germania. Astfel, se va organiza Comandamentul Legionar de la Berlin. Din el făceau parte Horia Sima, Ion Dumitrescu-Borşa, Constantin Papanace, Ion Victor Vojen, Alexandru Constant şi Victor Silaghi.

Horia Sima avea să plece, la 15 august 1939, în Ţară, pentru a relua legăturile cu organizaţiile legionare care încă mai activau. La 26 octombrie se întoarce în Germania, după ce şi-a îndeplinit cu succes misiunea. La începutul lunii mai 1940 va trece din nou frontiera iugoslavă în mod clandestin, alături de alţi legionari. De data acesta însă, la 19 mai, va fi arestat în satul Clopodia, şi trimis, sub pază severă, la Bucureşti. În cele din urmă va fi eliberat, autorităţile neputând demonstra că se făcuse vinovat de ceva.

Imediat după momentul eliberării, cel care prin calităţile sale şi prin acţiunile întreprinse, tot mai consecvente şi hotărâte, în slujba idealurilor legionare, se impunea ca lider de necontestat al Legiunii, va începe organizarea răsturnării regimului odios al lui Carol al II-lea. Totul va culmina cu revoluţia legionară de la 3 septembrie 1940. la 6 septembrie 1940 are loc întrunirea Forului Legionar care hotărăşte să îi încredinţeze conducerea Legiunii. De facto, Horia Sima era deja Şef al Legiunii, căci reuşise prin calităţile şi acţiunile sale să se impună ca urmaşul firesc şi demn al Căpitanului.

Aşa cum arată Niţă Nicolae pe pagina www.miscarea.net: „Generaţia harică a Românismului a ştiut să-şi aleagă Comandantul, pe măsura însuşirilor ei: drept, veghe permanentă pentru binele Neamului, cutezător, spirit aprig de luptător în numele credinţei româneşti-legionare, gata oricând pentru sacrificiul suprem. Ceasul adevăratei istorii româneşti de împliniri sacre, venise. La 14 Septembrie 1940, lua fiinţă Statul Naţional-Legionar Român”.

Din păcate, însă, generalul Antonescu, mânat de o ambiţie oarbă, i-a înlăturat pe legionari de la putere printr-o perfidă lovitura de stat, organizată la 21-23 ianuarie 1941. Ulterior, Antonescu a prezentat evenimentul respectiv ca fiind o „rebeliune legionară”, această viziune de-a dreptul aberantă asupra evenimentelor din acele zile fiind preluată de istoricii marxişti şi mai nou de cei postdecembrişti şi din păcate predată în continuare în şcoli copiilor noştri.

Numeroşi legionari sunt arestaţi, unii executaţi după un simulacru de proces. Cei mai norocoşi ajung în Germania, unde sunt internaţi în lagărele de la Rostock, Buchenwald şi Dachau.

După poate cel mai mare act de trădare naţională din istoria noastră, de la 23 august 1944, Comandantul va organiza la Viena un Guvern în exil şi o Armată Naţională, pentru a ţine sus flamura românismului, în condiţiile în care Ţara noastră intrase pe mâinile păgâne ale bolşevicilor.

După încheierea celui de-al doilea război mondial Comandantul se va stabili în Spania unde, preţ de aproape jumătate de veac, va activa neobosit pe câmpul de luptă legionar. Profesor strălucit la Universitatea din Barcelona, va desăvârşi doctrina legionară şi îşi va aduce aportul la redactarea adevăratei istorii a Mişcării Legionare prin numeroasele volume, studii şi articole publicate în diverse limbi.

Comandantul s-a stins din viaţă la Augsburg, în noaptea de 24-25 mai 1993.

Contestat de unii vechi camarazi, el nu s-a străduit niciodată să răspundă la jignirile şi acuzaţiile nefondate pe care aceştia i le aduceau. A fost, într-adevăr prea mare pentru ei. Ca dovadă, şi astăzi, la peste un deceniu de la trecerea sa în nefiinţă, diferiţi aventurieri care vor să pozeze în legionari continuă să arunce cu noroi asupra sa fără a se gândi o singură clipă că, fără Comandant, Legiunea ar fi dispărut din istorie.

Indiferent dacă acestor domni şi doamne le place sau nu, Comandantul a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna în istorie un adevărat Luceafăr al naţionalismului românesc, succesor firesc al Căpitanului la conducerea Mişării Legionare.

Vom încheia această evocare citându-l pe Virgil Mateiaş, care spunea, la scurtă vreme de la trecerea în nefiinţă a marelui Comandant următoarele:

Dragă Horia,

Te-ai stins senin şi demn, departe de ţară pe care ai iubit-o, atunci când Dumnezeu ţi-a luat povara şi te-a chemat, socotind că ţi-ai împlinit destinul hărăzit.

Pe treptele de lumină ale Cerului te va întâmpina Căpitanul şi oastea celor fără de moarte.

Rog pe Dumnezeu să pună în cumpăna de azur a Judecăţii sale, durerea iubirii tale de Neam, dorul tău de ţară, lacrimile noastre şi ale celor din pribegie care, iubindu-te, au crezut, au luptat şi pătimit cu tine.

Voi, cei care l-aţi hulit, încetaţi!

El nu mai e nici aici, nici pribeag

HORIA SIMA-100 DE ANI DE LA NASTERE.


A aparut revista "Obiectiv Legionar" nr.48
HORIA SIMA-100 DE ANI DE LA NASTERE.
Cuprins:
p.1: Horia Sima-Octavian Lixeanu
p.4: Actualitatea politica- Marius Vicentiu Stefan
p.8: Noul Partid Comunist
p.10: Legionari si terorismul de stat-de Petre Ignat
p.13: Cine suntem si ce vrem-nN.P.C.R.
p.16: Alte informatii vehiculate de noi comunisti
p.18: Comunicat al nP.C.R. de 1 Mai 2007
p.20: Tradatorul- Constantin Dumitrescu-Zapada

80 de ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare


OCTAVIAN FLORIN LIXEANU

Anul acesta, la 24 iunie, s-au împlinit 80 de ani de la înfiinţarea de către Corneliu Zelea-Codreanu a Legiunii Arhanghelul Mihail. Cu această ocazie considerăm că se impune o scurtă trecere în revistă a acţiunilor Căpitanului şi a procesului de formare şi de cristalizare a Mişcării Legionare.

Corneliu Zelea-Codreanu s-a născut la Iaşi, la 13 septembrie 1899. După absolvirea şcolii primare, el îşi va continua studiile la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Ceea ce va învăţa aici avea să fie transpus mai târziu în organizarea Mişcării Legionare. Dorind să participe activ la Războiul de Reîntregire a Neamului, deşi avea doar 17 ani, el va fi cu greu convins de tatăl său să părăsească frontul. Astfel, viitorul Căpitan, va petrece un an la şcoala de infanterie din Botoşani, absolvind apoi ultimele două clase de liceu la Huşi. Ulterior va începe studiile la Facultatea de Drept din Iaşi, unde şeful catedrei de ştiinţe economice era A.C. Cuza, fondatorul Ligii Apărării Naţional-Creştine (LANC).

Despre întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu-Zelea Codreanu (1899-1938), cunoscutul om de dreapta italian, Julius Evola (1898-1974) afirma că: „Printre multe figuri de conducători ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns să-i cunoaştem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puţine, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atât de vie precum Corneliu Codreanu, şeful Gărzii de Fier din România”1.

Zelea-Codreanu se va înscrie ulterior la o facultate germană, revenind însă în ţară, pentru a organiza o grupare politică. Pe această temă el a intrat insă în conflict cu profesorul A.C. Cuza, căci Codreanu „pretindea pentru noua grupare politică o structură şi o disciplină cvasimilitară, în timp ce LANC se asemăna mai mult cu partidele tradiţionale în privinţa organizării şi a stilului ei”2.

După ruperea definitivă de A.C. Cuza, Corneliu Zelea-Codreanu va înfiinţa la 24 iunie 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail, autoproclamându-se conducător al acesteia, însărcinându-l pe Radu Mironovici cu paza Sfintei Icoane (o icoană a Arhanghelului Mihail). Întemeietorii Legiunii sunt consideraţi cei ce au semnat primul plan de organizare: Corneliu Zelea-Codreanu, Ion. I. Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.

„Legionarii se îmbrăcau în costum naţional românesc, purtau mici săculeţe cu ţărână şi mergeau cântând şi mărşăluind pe străzile Capitalei moldoveneşti. Ei amenajaseră spaţiul lor de adunare ca pe o capelă, icoana Arhanghelului Mihail, păzită zi şi noapte, fiind luminată de o lumânare”3.

Cu timpul, structura organizaţională a Legiunii avea să se consolideze. Astfel, se vor organiza „cuiburi legionare”, „cetăţui” (pentru femei) şi „Frăţii de cruce” (pentru tineri). De remarcat faptul că până în 1929 numărul cuiburilor va creşte la aproximativ 50, anul următor având loc şi prima întrunire a Senatului Legionar. Totuşi, la începutul anului 1929 Legiunea număra doar între 400 şi 1000 de membri.

În iunie 1930 „Căpitanul înfiinţează o nouă organizaţie naţională Garda de Fier, pentru combaterea comunismului”4. În acelaşi an, Zelea-Codreanu va fi închis la Văcăreşti timp de aproape o lună şi jumătate, ulterior inaugurându-se primul sediu al Gărzii de Fier în Bucureşti. În ianuarie 1931 conducătorul Mişcării Legionare este din nou închis la Văcăreşti, Garda de Fier fiind dizolvată. Corneliu Zelea-Codreanu va fi achitat şi eliberat din închisoare la sfârşitul lui martie acelaşi an. La alegerile din iunie 1931, legionarii vor participa sub denumirea de Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu, obţinând 34183 de voturi, insuficiente pentru a câştiga vreun loc în Parlament. Totuşi, la alegerile parţiale din judeţul Neamţ, ce au avut loc în vara aceluiaşi an, Codreanu va fi ales deputat. Anul următor însă, guvernul Iorga-Argetoianu dizolvă pentru a doua oară Garda de Fier. În ciuda acestui fapt, Legiunea câştigă 5 locuri de deputat la alegerile generale din 17 iulie 1932.

În decembrie 1933, guvernul Duca dizolvă pentru a treia oară Garda de Fier, pentru ca aceasta să nu poată participa la alegeri. Această decizie i se va dovedi fatală lui I.G. Duca, care va fi pedepsit pe 29 decembrie 1933, prin împuşcare, pe peronul gării din Sinaia, de o echipă legionară, formată din Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Iancu Caranica, ulterior cunoscuţi sub numele de Nicadori. Anterior, în noiembrie 1933, autorităţile asasinaseră doi legionari, pe Virgil Teodorescu, la Constanţa şi pe Niţă Constantin la Iaşi5.

Se încearcă arestarea lui Codreanu, însă acesta este de negăsit. Va fi asasinat din ordinul autorităţilor Sterie Ciumetti, secretarul personal al acestuia. La 2 ianuarie 1934 are loc arestarea profesorului Nae Ionescu. Zelea-Codreanu se va preda pe 15 martie. Procesul împotriva Nicadorilor şi a conducătorilor Mişcării Legionare se va deschide pe 17 martie 1934. Tribunalul militar i-a condamnat pe Nicadori la muncă silnică pe viaţă, în timp ce restul inculpaţilor au fost achitaţi6.

În 1935 Codreanu înfiinţează ca partid politic legal, partidul Totul Pentru Ţară, ce-l avea ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Începând cu acest an se remarcă o creştere substanţială a activităţilor legionare, a şantierelor şi taberelor de muncă.

În noiembrie 1936, „din iniţiativa lui Ion Moţa şi cu încuviinţarea Căpitanului, pleacă în Spania, pentru a lupta împotriva comunismului, echipa celor şapte comandanţi legionari, sub conducerea Generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul: Ion I. Moţa, Vasile Marin, Gh. Clime, Neculai Totu, Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre şi preotul Ion Dumitrescu-Borşa”7.

Dintre aceştia, la 13 ianuarie 1937, Ion I. Moţa şi Vasile Marin vor cădea eroic la Majadahonda. Funerariile celor doi aveau să fie de-a dreptul impresionante. Moţa şi Marin au fost înmormântaţi în mausoleul de la Casa Verde din Bucureşti. Referindu-se evenimentul respectiv, Adrian Lepădatu este de părere că acesta a constituit „un spectacol mistic perfect organizat, o demonstraţie a forţei legionare, care a zguduit din temelii frivolul Bucureşti, preocupat de afaceri şi moda pariziană, de high-life, şi l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme că Legiunea şi Codreanu au cucerit capitala”8.

Înainte de alegerile parlamentare de la sfârşitul lui 1937, se încheie un pact electoral de neagresiune, devenit celebru, între Corneliu Zelea-Codreanu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi Partidul Evreiesc ce avea ca scop obligarea înaintării demisiei de către guvernul carlist al lui Gheorghe Tătărescu, prin neobţinerea majorităţii parlamentare de către facţiunile partizane ce-l susţineau. Acest scop va fi atins. La aceste alegeri Mişcarea Legionară a obţinut aproape 16% din voturile românilor. Totuşi, observatorii legionari de la secţiile de votare au apreciat că de fapt Legiunea ar fi obţinut peste 35% din sufragii, şi că rezultatele alegerilor au fost grosolan falsificate9.

Greşeala politică fatală a Căpitanului a fost, în opinia lui Zaharia Boilă faptul că, după reuşita în alegeri: „Prost inspirat şi prost sfătuit de colaboratorii săi mai apropiaţi, Codreanu pleacă la Predeal, unde se întâlneşte cu generalul Ion Antonescu, ministru de război în noul guvern Goga, şi cade de acord cu acesta. El ia angajamentul că nu se va război cu noul guvern, că va înceta orice acţiune contra regelui, că nu va mai încheia altă înţelegere cu Maniu”10.

Am spus anterior greşeala fatală, pentru că imediat după instaurarea regimului de dictatură regală, Carol al II-lea îi va înscena un proces lui Codreanu, acesta din urmă fiind ulterior asasinat mişeleşte din ordinul regelui şi a prim-ministrului Armand Călinescu, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, împreună cu alţi fruntaşi legionari în pădurea de lângă Tâncăbeşti. Acest asasinat prin ştrangulare poate fi socotit ca fiind unul ritualic, de inspiraţie talmudică.

În urma acestor evenimente dramatice, la conducerea Mişcării Legionare se impune Horia Sima, profesor de limba română, Şef al Regiunii a IX-a Banat, după înfiinţarea de către Căpitan a Regiunilor Legionare (în octombrie 1935). „În scurt timp, şederea în România a devenit prea periculoasă pentru legionari. Separaţi în grupuri, Sima, colaboratorii săi şi alţi membri cunoscuţi, care încă nu fuseseră internaţi, s-au retras în Germania”11.

La 21 septembrie 1939, primul-ministru Armand Călinescu, cel care se făcuse vinovat de asasinarea lui Codreanu, cădea sub gloanţele legionare. Reacţia lui Carol al II-lea a fost de-a dreptul barbară, acesta „aplicând cele mai sălbatice represalii, bătându-şi joc de morală, de legile pozitive şi ale bunului simţ, neţinând cont de nici un fel de consideraţie umană”12. Astfel, sute de legionari au fost torturaţi, împuşcaţi şi expuşi public. Aceste fapte ne duc cu gândul la Inchiziţia Evului Mediu, la practicile din societăţile barbare, în nici un caz la un stat din secolul XX, ce se dorea a fi civilizat.

Ulterior, a avut loc o „reconciliere” a legionarilor cu regele Carol al II-lea. În aceste tragice condiţii interne, corelate pe plan internaţional cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, intra România în fatidicul an 1940. De aici începe un nou episod din zbuciumata istorie legionară: mai întâi o scurtă perioadă în care Legiunea s-a aflat la conducerea ţării, apoi un îndelungat exil.

1 Julius EVOLA, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, Traducere de Florin Dumitrescu, Ediţie îngrijită de Vasile A. Marian, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1998, p. 107

2 Armin HEINEN, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 125.

3 Ibidem., p. 134.

4 ***, Cronologie Legionară, Colecţia Omul nou, Miami Beach, 1992, p. 54.

5 Adrian Gabriel LEPĂDATU, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Editura Cartier, Chişinău, 2005, pp. 126-127.

6 Ibidem, p. 136.

7 ***, Cronologie Legionară, ed. cit., p. 109.

8 Adrian Gabriel LEPĂDATU, op. cit., p. 165.

9 C.W. FORESTER, Fenomenul legionar, Editura Studii Istorice Româneşti, Florida, 1999.

10 Zaharia BOILĂ, Amintiri şi consideraţii asupra mişcării legionare, Biblioteca Apostrof, Colecţia Scrinul Negru, Cluj-Napoca, 2002, p. 67.

11 Armin HEINEN, op. cit., p. 362.

12 Zaharia BOILĂ, op. cit., p. 78.